Am fost întrebat uneori de ce mai există fazele de genul “hop ș-așa”. Momentele astea eu le văd ca pe niște ustensile acustice, potrivite în context. Însă nu le-am bănuit niciodată, spre exemplu, puterea de a lumina fața bunicii mele, care tot timpul mi-a ascultat muzicile cu interes, oricât de fără sens i s-ar fi părut (între fofelzene şi răgete sunt destule galaxii despărțitoare). Iar sentimentul ăsta temporar dar drag nu poate fi umbrit de niciun comentariu răutăcios. 
Departe de gândurile mele să folosesc elemente în muzică fiindcă ar aduce un plus de marketing/imagine/vreo altă noţiune de business, aşa cum anumiţi acuzatori mai insinuează ocazional. Tot mai des îmi e dat să văd o luptă acerbă între două noţiuni care se luptă pentru vieţile noastre: frumosul şi funcţionalul. Cel mai adesea, funcţionalul triumfă în faţa frumosului, pe care suntem foarte prompţi în a-l sacrifica pentru un beneficiu imediat oricând situaţia o impune. Rămânem astfel într-o criză tot mai accentuată de frumos, şi cu o suprasaturaţie sufocantă de funcţional/util. Şi tare curios sunt cât o să ne mai ia până o să ne trezim că nu mai putem respira, că lumea nu poate subzista doar cu unul, ci că e necesar un balans. Dacă suveranitatea funcţionalului ne duce la o viaţă anostă şi lipsită de dimensiune creativ-artistică, de o interpretare mai profundă a propriului creuzet ontologic, triumful exclusiv al frumosului ne aruncă în extrema opusă, o anarhie în care nimeni nu mai ţine cont de necestăţile de bază, şi ajungem într-un scenariu post-apocaliptic al absurdului, în care totul e frumos şi artistic, dar nimic nu poate supravieţui. Nu îmi doresc niciunul dintre cele două scenarii, chiar dacă inima mea bate mai aproape de cel din urmă, dacă e forţată să aleagă. Filosofia mea de viaţă poate fi rezumată de fraza: Frumosul e mai important decât fericirea. Încerc să caut frumosul şi în situaţiile tragice, şi în cele abjecte. Nu că aş căuta cu bună ştiinţă nenorocirea. Nu în mod frecvent, în orice caz.
“Viu” s-a materializat într-un moment destul de interesant, cu destul de mulţi morţi sau destui pe moarte, cunoştinţe sau oameni dragi oamenilor mei dragi. Încă unul dintre nenumărate jocuri ale universului, care să îmi demonstreze că teritoriul “cultului” muzical pe care îl reprezint nu se poate extinde paşnic oriunde, şi nici nu i-ar fi benefic acest lucru. O fi mai mare tabăra noastră decât a altora, dar încă este o tabără izolată, cu ritualuri specifice & gânduri care nu pot face simbioză cu multe dintre seturile de valori exterioare lumii noastre.
Încerc să îndemn la a face, la a ieşi din letargia eternă în care ne-a împins pierderea frecventă a ultimei fărâme de speranţă (şi scriu asta după ce caut de zile întregi acea ultimă fărâmă, la puţin timp după lansarea piesei). Obişnuiam să cred că e în regulă să calci pe cadavre metaforice pentru a duce la bun(!?) sfârşit ţelul curent al suflării muzicale care mă animă. Mi-a trecut acest gând, deşi nu întru totul, iar acum mă gândesc că toţi cei cu aşteptări şi vise sunt condamnaţi să facă echilibristică pe o linie fină între binele celor dragi & executarea fără de cusur a visului propriu, fie el artistic sau de altă natură. Nu că ar fi ele chestii opuse, dar rareori trag două concepte atât de diferite în aceeaşi direcţie.
Trag de un album de aproape doi ani, pierdut-am orice dram de speranţă de repetate ori, dar am continuat să punem piatră cu piatră, iar acum începe să răsară fundaţia unei căsuţe pe care mi-am dorit-o de multă vreme. De obicei când ajung într-o fundătură din care nu mai pot să ies îmi dă universul din care încă fac parte câte un bobârnac, potriveşte nişte elemente fără legătură în aşa fel încât nu am cum să nu mă minunez şi să cred în coincidenţe. De la referinţe din texte pe care se întâmplă să le citesc în aceeaşi zi (între care pot fi şi zeci de ani) la muzici ascultate simultan şi care nimeresc multiple momente-cheie, în care totul se îmbină la fix, armonic şi ritmic, de-mi vine să spun că ascult muzică dintr-o singură sursă. Idei începute într-un mediu şi terminate în altul, izolate etanş unul de altul. Sau o fi totul un masterplan & o ipohondrie spirituală debordantă. Tind să cred că nu. 
La a-i plânge pe cei plecați dintre noi suntem primii. La a ne lăuda cu morţile lor, şi la a ne edifica propria persoană prin inventarierea suferinţelor prin care am trecut, de parcă asta ne-ar conferi drepturi superioare faţă de drepturilor celor mai ferice decât noi. Dacă tu-mi spui că o persoană dragă ţie nu-ţi mai vorbeşte, imediat sar eu cu o moarte din mânecă, şi gata, suferinţa ta a fost redusă la un lucru nesemnificativ. Poate că o mai justă traiectorie spirituală e următorul pas în călătoria noastră. Exprimarea (mai) necondiționată a afecțiunii & manifestarea ei în momentele de cumpănă, în care are dificultăți în a se ivi. Poate calea asta nouă e o definiţie mai bună la “a fi viu”.

Andrei O.