Şi dintr-un loc fertil într-ale fricii şi ale puterii mânuite cum nu se poate mai prost se nasc monştri. După ce am stat îndelung să şlefuiesc conceptul piesei ăsteia, am ajuns să nici nu mai ştiu care coloană suntem noi: cea de sânge coagulat, cu cheaguri tăioase şi miez fragil, aşa cum intenţionam iniţial să creionez? Sau chiar am putea fi noi coloana aia abjectă de puroi, care ne violează sistematic speranţa spre a deveni un colectiv mai bun şi mai eficient şi mai empatic? Sunt treizeci de ani în care am aşteptat să erupă brusc cornucopia bunăstării, a schimbării. E destul de stupid să vorbesc despre un set de treizeci de ani din care eu am trăit nici 24, dar inerţia asta a răului a rămas surprinzător de constantă, şi pare relativ simplu să-i calculezi traiectoria în cealaltă direcţie temporală. Iar şi mai simplu e să confirmi presupunerea cu ajutorul informaţiilor de la cei care au trăit setul complet al tranziţiei care nu a fost tocmai o tranziţie. Avem nişte seminţe estic-balcanice ale răului plantate în piepturi. Iar descurajarea mea provine mai mult din cauza lor decât din pricina vreunui duşman comun pe care îl inventăm sau primim pentru a justifica toate demersurile răului, toate eşecurile care ne leagă ghiulele de picioare sau ne exilează prin toate colţurile continentului. Lună de lună simt cum creşte puterea curentului care ne trage în afară, dar încă mai există nişte crăci de care mă agăţ. Peste tot pe unde am fost în Europa am auzit vorbindu-se română, şi nu de către cetăţeni cu care aş sta cu drag la o poveste şi un ceai, ci mai degrabă de către şmecheri şi „afacerişti” şi tot felul de descurcăreţi fără un simţ al sinergiei, de un egoism absolutamente pur. Un exterior care oglindeşte într-o măsură considerabilă interiorul. Şi evident că nu pot să bag pe toată lumea în aceeaşi oală. În ciuda tuturor acuzelor aduse până acum, mărturisesc că sunt un incurabil iubitor al frumosului, şi deseori ştiu cum să îl găsesc în cele mai neaşteptate locuri, în cele mai abjecte recipiente sau situaţii (aşa cum am arătat şi vorbind despre „Viu”). O inimă foarte mare şi neliniştită pulsează aritmic în creierele noastre, gata să cedeze, iar tot mai mulţi dintre noi, pacifişti din fire, începem să cântărim calităţile şi greşelile violenţei ca metodă de rezolvare a situaţiilor de nerezolvat. Cu toate acestea, încă am destule motive să cred violenţa nu e calea eficientă.

Nu întâmplător am ales şi să fur nişte cuvinte de-ale lui Radu Vancu, o povestioară care mi s-a părut sugestivă pentru acest mix de descurajare şi frumuseţe (pe care am transcris-o mai jos). Nu întâmplător (ştie universul să potrivească astfel de puzzle-uri) m-am întâlnit azi cu el la a 408-a zi de „Vă vedem” pentru a discuta această mică hoţie a mea. Am ales să fur politicos, cum o fac întotdeauna de la cei pe care îi admir din punct de vedere artistic. Cred în sinergia interartistică a monstruozităţii nesfârşite pe care o vom fi montat piesă cu piesă. Şi tot cum fac cu persoanele pe care le admir m-am şi poticnit şi am avut un discurs semicoerent numa’ bun de dus în anturajul mioritic care se vântură actualmente prin parlamentul european. Pot pune şi asta pe seama aerianismului. Dar am reuşit să duc la bun sfârşit şi această bucăţică de sinergie.

Universul nu s-a mulţumit doar cu această ţesătură asociată zilei şi zadarului, aşadar mai am câteva rânduri de plictisit cititorul cu conexiunile mele oculte. Am dat mai apoi o fugă până la Humanitas, pentru a admira în vitrină & a lua un exemplar din „Păsări în furtuna de nisip” a Ioanei. Când am ieşit din librărie a trecut valvârtej pe lângă mine o bătrânică ţinându-şi mâna peste un ochi şi pe jumătate de faţă, de sub palmă iţindu-se clar nişte firicele consistente de sânge. Bolborosea aproape strigând, parcă fugind de un agresor, iar înainte să mă dezmeticesc ea dispăruse din câmpul meu vizual. În direcţia din care venea erau doar nişte trecători cufundaţi în activităţile lor comune de sub ploaia rece. Nu am apucat să procesez nimic, darămit să tranform procesarea în acţiune. Care dintre cele două coloane era băbuţa cu faţa schingiuită? Coloana noastră are rădăcini sau are aripi care să o poarte cât mai departe, în speranţa că seminţele răului rămân în urmă, în ciuda universalităţii lor? 

Andrei O.

R. Vancu: 
“Acum exact 28 de ani, pe 21 decembrie 1989, actorul Călin Nemeș își dezgolea pieptul în fața soldaților înarmați din Piața Libertății din Cluj. “Trageți, am o singură inimă!”, le-a spus.
Au tras. 13 oameni au murit acolo. Călin Nemeș a supraviețuit.
În 1993, la 33 de ani și 2 luni, devastat de scârbă, Călin Nemeș s-a spânzurat. Inima lui rezistase gloanțelor – însă nu reușise să reziste abjecției.
Văd la mulți dintre noi o oboseală în fața abjecției – îmi aduce aminte de oboseala lui Călin Nemeș. […]
Se va topi ca acel glonț în inima încă atotputernică a lui Călin Nemeș.”?