Sunt destul de fragmentate ideile mele pe aici. Dar cred că tehnica asta surprinde binişor ceea ce-mi trece prin cap, incoerenţa consecventă şi tendinţa de a nu mă agăţa de un subiect mai mult decât mă atrage. Plutirea prin volatilitatea asta îmi deschide nişte uşi după care se ascund diverse muze care-mi vor sau nu binele.

În clasele primare eram numit în mod frecvent aerian de către învăţătoare & mai apoi de profesori. Eram constant cu capul în nori, visând la ale mele, iar simţul meu practic era întotdeauna subdezvoltat. Şi pe bună dreptate. S-a schimbat şi raportul între vis şi pargmatism în anii din urmă, dar nu într-atât încât să nu mai pot fi definit, măcar parţial, prin această prismă. Şi eu mă consider aerian, dar din total alte motive. Îndeletnicindu-mă în cea mai mare măsură cu aerul din muzică, fie că el trece prin laringe, tuburi cu găuri sau acordeoane, tot imponderabilitatea vântului mi-a fost întotdeauna alături. Rafalele cele mai violente din călătoriile mele montane mi-au vorbit întotdeauna pe o limbă pe care nimeni din jurul meu nu părea să o înţeleagă. Datorez un tribut veşnic aerului, iar cea mai bună cale de a-l plăti este punându-l în slujba sunetului.

Mă rog, modul ăsta aerian şi antipragmatic de a fi zice-se că m-ar fi dezavantajat, fiindcă nu am avut niciodată tragere de inimă în a fi competititiv. Cred că această competitivitate a primit cea mai mare atenţie din partea celor mai mulţi tutori pe care i-am întâlnit, indiferent de specializarea lor, şi e oarecum normal într-o lume orientată pe câştig material. Numai că nu pot să mă identific cu felul ăsta de a vedea lucrurile. Mă dădeam bătut uşor dacă înţelegeam că adeversarii au capacitatea de a face acelaşi lucru mult mai bine, şi nici pentru mine nu era atât de rău: puteam să mă întorc la ale mele. Concursul ăsta între noi duce la o sinistră macrodezbinare, unde umanismul & convieţuirea paşnică sunt aruncate la coadă în detrimentul binelui pentru sine. Omenirea în sine a fost transformată într-o mare egomaşină în care învârtim rotiţe pentru propria noastră supravieţuire, flatăm pe cine trebuie, trădăm pe cine trebuie. De-asta nu cred că nicio poveste de succes, nicio întreprindere mare, nu poate fi pură, nu poate să nu fi călcat pe cadavre, să nu fi încălcat principii. Avem exemple doldora în jurul nostru, iar acest fel de a acţiona a fost demult adus la rang de normalitate. Că vorbim de trupe, companii, uniuni ale mai multor state, you name it. Şi nu putem spune nici că ne dezbinăm şi gata, o ducem bine în comunităţi mici dar prietenoase, în care binele aproapelui e la fel de important precum binele meu. Întotdeauna se va găsi un vecin care nu gândeşte în aceeaşi cutie ca noi (fiindcă atunci competitivitatea nu va mai face parte din proverbiala cutie). O să se găsească unul care vrea să-l stăpânească şi pe cel de lângă, să-l condiţioneze pentru sporirea propriului bine, aparent cuantificabil.Nu ştiu dacă puritatea poate fi altceva decât un concept utopic, că nu pare să aibă şanse de a se materializa. Mi-e frică de zilele în care o să ajungem şi noi aşa, iar măcar prin prisma muzicii pe care o meşterim nutresc speranţa că pot arunca o ancoră aici, în trecut, pe care să scrijelesc gândurile astea. Iar când o să le citim peste ani, poate va fi cu lacrimi în ochi, dar cine ştie de care?

De-asta spun că pe sus, în ceata selectă a creaturilor care trăiesc la suprafaţa apei e o atmosferă sufocată de snobism şi interese, unde un zâmbet nu înseamnă deloc un zâmbet, iar intenţiile bune sunt doar declarative voaluri în spatele cărora se ascund alte planuri. Abia la fundul mării, după ce cobor printre creaturile solitare ale întunericului, o să pot să îmi găsesc şi eu gura de aer lipsit de spurcăciunea înaltului. Lipsit de miliardele de voci care vorbesc simultan fără a spune, în esenţă, nimic. De grobianul şi rutina platitudinilor cu care încărcăm trăirea.

Andrei O.