Autocondiţionarea. Am scris texte relativ lungi şi hrănitoare, cu valenţe de referinţă la conceptele asociate primelor două piese din colecţia nesfârşitelor. Iar acum am căzut în propria-mi plasă, constrâns a menţine un tipar, a crea un nou text la fel de dens & intens precum cele precedente. Nici nu ştiu dacă am început cu un gest relevant pentru explicarea sumei finale, sumă de la care am plecat când am scris Epitaf.

Dar Epitaf vorbea despre starea muribundă a planetei, despre ecologism & alte subiecte bune de luat în derâdere de către realiştii maeştri ai realităţii imediate, de către pragmaticii care ştiu să se orienteze şi au preocupări adevărate, nu vise absurde de a micşora suferinţa altor specii. Aici, în schimb, deşi e vorba despre un minimalist interludiu instrumental, pot defini o supersumă, unde includ ce gesturi simt şi vreau, fără a mă limita la şantierul pentru mausoleul planetei. Să mă pot referi şi la alte angoase. La autocondiţionare.

La refuzul gândirii. La a observa cu tristeţe cum caterinca simplistă & cât mai inadmisibilă într-o conversaţie civilizată domină. La a asista cum interesul e captivat de vloguri scurte, în care nu se spune nimic, dar în care sunt folosite felurite artificii studiate şi teoretizate de a capta atenţia, de a triggerui implicarea. La a deplânge lucruri pe care oameni de altfel foarte faini întru gândire şi exprimare artistică sunt forţaţi să le facă, şi pe care foarte probabil (o să) le facem şi noi. La a-ţi încheia videoclipul muzical cu o autoreclamă în care prezinţi modalităţile în care poţi fi susţinut, că pe linkurile din descriere nu mai are nimeni timp să dea click sau cu degetul, că descrierea e prea lungă de citit, că e mai eficient aşa, că… Mă rog, că atenţia noastră se chinuie, săraca, să fie în toate părţile, că ne plac atât de multe lucruri! Dar niciunul aprofundat, niciunul să treacă testul timpului, toate artele & co. devenind doar bunuri consumabile, de moment. Supraabundenţă şi lipsa căutării, lipsa bucuriei şi aventurii de a căuta ceva, de a te lupta cu inaccesibilitatea. Mâine o luăm de la capăt! Mă rog, cu câteva excepţii şocante, pe care probabil o să le păstrăm temporar pentru a obţine reacţii cât mai ilare şi aprinse de la prieteni şi cunoscuţi.

Tentaţia renunţării. Despre care probabil s-au scris şi se vor mai scrie romane. Că e renunţare la viaţă în sine sau doar la bucăţi ale ei, mai mult sau mai puţin definitorii pentru individul în cauză. Că tot ce mi-am dorit în muzică s-a făcut, că e prea greu să colaborezi cu atâţia oameni iar locul pe care l-ai tot visat, unde muzica sună cum vreau eu, e la fel de departe după atâţia ani. În schimb sistemul de valori şi referinţe s-a schimbat, avangarda a luat în mod constant altă formă, scopul a devenit desuet, vremea mi-a luat-o înainte (acum folk-ul e modă, zice-se; şi acum ca bătrânii: “pe vremea mea… DACĂ ascultau zece oameni prin toată ţara formaţii din valul ăsta era bine”. Sau poate nu am cunoscut eu pe cine trebuie), statul şi practicile sale de frână prin excelenţă descurajează necontenit, şi uite-aşa. Renunţare din toate părţile, cultul de a răspunde renuţării apropiaţilor prin compasiune, prin “meriţi să fii liniştit”, prin “nu e capătul lumii”. Şi unde, mă rog, e capătul lumii? Eu ştiu, dar despre asta mai bine o las pe Ioana să vorbească în al ei volum. Revenind la renunţare – e clar că m-am dus pe făgaşul personal, ăla al notelor după ureche. Dar spuneam că poate avea şi forme mai grave, renunţări la alte aspecte mai primordiale ale vieţii. La igienă, la a te interesa de cum supravieţuieşti, la a avea grijă de alţii. La viaţă însăşi. Din depresie sau din alte convingeri mai puţin convenţionale.

Toate micile noastre gesturi sunt fluturi care undeva, pe cealaltă parte a lumii, sau poate într-o lume care nici nu e a noastră, cauzează uragane. Într-o lume ideală e datoria noastră să le cugetăm, şi să le executăm cu graţie. Iar într-o lume actuală, departe de a fi ideală, putem măcar încerca.

Şi uite că am imortalizat doar trei puncte, dar cred că am imortalizat întrucâtva esenţa a ceea ce am vrut să spun. Cu pauza de reverenţă în care îi ridic capul, trecând prim noapte pe lângă Ryma cea atât de înţesată de fascicule atemporale de respect & alte artefacte alte frumuseţii. O paranteză care poate nu-şi avea locul aici, în metadata gândurilor exprimate pe album, dar cele petrecute în locul cu pricina m-au învăţat nişte lecţii cu adevărat valoroase în ceea ce priveşte gesturile noastre.

Andrei O.