Citeam zilele trecute despre un fenomen straniu undeva în lume: niște mere deja la început de putrefacție, dar încă agățate de crengi, au înghețat. Înghețul nu a fost foarte zdravăn, astfel încât putrefacția a continuat, iar merele s-au lichefiat, scurgându-se și lăsând în urmă carcase de gheață agățate de copacul în hibernare. Ghost apples. Cam ca țara asta. Cum arată toate clădirile dărăpănate & asasinate de lipsa oamenilor, toate uzinele dezmembrate pe doi lei & toată moralitatea & educația, dezmembrate pe doi lei. Cam ca oamenii după câteva decenii de încercări. Ca un calculator stricându-se cu zeci de piese nelansate în el. Ca un creier cu mii de idei muzicale, dar în care penele de curent sunt din ce în ce mai frecvente. Ca un disperat care își enumeră semi-aleatoriu & pe alese niște conexte ale depresiei.

Fiecare individ se confruntă cu tumultul propriilor ape înghețate, cu decepții & strădănii de a le rezista. Devine fascinant cum disperarea se poate manifesta într-o infinitate de moduri diferite, dintr-o infinitate de cauze diferite.

Un strop de apă rece pe tavanul gri. Un susur ocazional, aproape indetectabil, venind in semiobscuritate. Pereții întunecați de umezeală. Șocul lichidului înghețat pe șira spinării. Hotărârea de a închide tavanul. Șocul unui al doilea jet. Înlăturarea deznădejdii fiindcă ești prea ocupat să încerci astuparea găurilor ce se înmulțesc. Dobândirea unei oarecare imunități în timp ce continui să tai prin biciurile de apă. Hai că nu e chiar atât de rău. Sub presiunea micii cascade va ceda și acest calm. Întinderea pe orizontală în râu. Dacă nu ar fi ude, oasele ar scoate scântei de la atâta tremur. În gura neagră a fluviului simți o chemare. Pe fundul mării e cald.

Tânguirea asta e singura de pe album compusă sub un subțire nor etilic & aproape fără muzică în gând. Apele în care am filmat fost la fel de reci precum gândurile din timpul compoziției. Am plecat de la filmări cu un tremur însoțindu-mă vreme de multe ore, dar anesteziat de mulțumirea rezultatului. Fiindcă oricât de rece e apa, am refuzat până acum căldura iluzorie de pe fundul apei, liniștea sinuciderii. Odată ce am atins-o cu degetele de la picioare, am început să înot haotic împotriva curentului înghețat, ghidat de o voce. Vocea despre care cânt, și care știu că se află în toate inimile, precum un scut care te apără de gravitația & implozia întunericului. O voce polimorfă și abstractă, întrucât ea se poate manifesta în multe feluri, singura trăsătură descriptibilă fiind abilitatea ei de a te distrage de la predilecțiile thanatofile, de a-ți da un junghi provocator de sete de aer. Vocea e tocmai Lucrul pe care l-am pomenit și răspomenit, Lucrul care te face să te simți Viu. Poate fi vocea cuiva, poate fi vocea ideii pe care vrei să o săvârșești, precum și atâtea altele. Singurul schimb inacceptabil e cel al căldurilor hipotermice de la fundul fluviului, schimbul morții tale cu cea a altuia.

Andrei O.