Sau o premoniție. Cred că unul dintre cele mai comune șabloane comportamentale e setea de putere. Motivată inițial prin aspirații nevinovate, prin visele în care ai rezolva foarte ușor probleme altminteri de nedepășit: pe ale tale, pe ale celor dragi, şi poate chiar (într-un avânt altruist) pe ale necunoscuţilor. Iar în scenariul pasămite fericit chiar obţii acea putere. Și vine ziua în care fie ai rezolvat amintitele probleme, fie perspectiva ți s-a schimbat în mod convenabil încât să nu le mai consideri o prioritate. În acest punct, fie situația cum o fi, vine întrebarea: ți-ai ahtiat setea? Da’ de unde. Ba poate chiar n-a fost niciodată mai stăruitoare. E în natura umană să zbori tot mai aproape de soare, în ciuda faptului că ai trecut de punctul atmosferic în care ai întocmai cantitatea ideală de lumină și căldură. Drogul puterii, al capacității de a-l modela și asupri pe celălalt, domină piața, devansând nepăsător orice concurent chimic. Fiindcă valuta acestei piețe nu e formată din monede, bancnote și numere, ci din fapte și influență. Iar fluturii puterii bat, de regulă, cu aripi corupte. Cel care adună putere sub burta-i solzoasă poate nu e conștient de autocondiționarea acesteia: invariabil, orice tezaur al puterii a sucombat într-o gaură neagră sub greutatea căreia s-au prăbușit toți proprietarii ei. Iar prăbușirea a afectat, la fel de invariabil, și persoane neimplicate și nevinovate. De asta nu m-am împăcat niciodată cu natura competitivă, chit că pot înțelege și latura ei benefică în dezvoltarea unei societăți. Am meteahna (sau dreptatea) de a crede că în orice ființă rezidă un sâmbure de frumos, și poate chiar o urmă de bunătate. Caz în care, după multe derivări ale complexului antropomorfic ajungem la acest miez limpede, unde probabil se găsesc răspunsuri. Unde putem reduce orice motivație pentru hăituirea puterii la simpla fugă de biciul șfichiuitor al fricii. De foame, de instabilitatea vieții celor dragi, de miliarde de motive care se aliază pentru a justifica și retrasa hotarele comportamentului uman acceptabil. Un comportament previzibil şi în mare măsură natural, numit de unii darwinism social.

Un pat fertil pentru florile imorale ale inimii umane, pentru incubaţia răului şi infiltrarea lui în toate cotloanele fiinţei colective.

Probabil printre cele mai grele porţi de trecere este învăţarea de a renunţa la putere în momentul potrivit. Nu neg rolul puterii, şi nu neg capacitatea acesteia de a face bine în general, aflată în mâinile potrivite. Ea e mai degrabă o colecţie de proprietăţi, o reţea formată din mai multe abilităţi şi viziuni, care se târăşte precum o caracatiţă printre picioarele oamenilor, aşteptând să fie adoptată. Uneori forţând să fie adoptată. Destui sunt cei care nu şi-o doresc, dar sunt siliţi de circumstanţe, de caracatiţa carnivoră a vecinului, a cărei umbră le devorează lumina. Şi piesă cu piesă, indivizii îi cad în mreje, iar decorul devine un câmp minat cu umbre care se chinuie să fie mai puţin străvezii decât altele. O mare însângerată de caracatiţe smulgându-şi reciproc tentaculele.

În acel zgomot infernal al bătăliei nu realizează nimeni că mormintele tuturor, locuite de şerpi de aur şi singurătate, crescute din stropitori de sânge acum uscat, vor fi doar lăcaşuri unde nişte adolescenţi îşi pot bea berile şi asculta muzicile neconvenţionale, că orice amintire a grandorii e fragilă, chiar dacă se apropie de nemurire. Fragilă în faţa viitorului nepăsător, modificabilă din ceva măreţ în abject sau insignifiant. Iar eternitatea propriei poveşti ar putea fi singura care nu declanşează frica. Tocmai fiindcă degradarea ei e inevitabilă, iar conştiinţa are bunăvoinţa de a fi deja stinsă la momentul respectiv. Din rodul puterii nu rămâne decât ceea ce a adus îmbunătăţire vieţii altora, fără a dăuna altora în acest proces. Din rodul fricii rămâne totul, poate chiar cu surplus. Frica e ciclică, frica e un simbol al faptului că avem o singură încercare, şi un mecanism de optimizare a şanselor de supravieţuire. Cel puţin până se dezvoltă într-o formă de spaimă nesfârşită, paralizantă şi fără proprietăţi ajutătoare corpului. Iar atunci tot ce ne rămâne de făcut cu toată frica asta e să iubim. Pe cei apropiaţi, pe cei de departe, şi chiar pe noi înşine.

Cert este că suntem o gașcă de peste 7.5 miliarde de înfricoșați.

Andrei O.