Dar râvnă se găsește din plin. Am elucubrat deja despre natura paradoxală a victoriei în gândurile despre piele, iar înainte de asta a făcut-o Malaparte infinit mai bine. Așa cum pomeneam în gândurile de pândă, Nesfârșitele sunt un simplu izvor nesecat de disperare (cu paroxismul sălășluind în Mashiara. Deși nu îl percep drept un album conceptual universul ține cu dinadins să îmi demonstreze contrariul prin felul în care mă raportez la punțile emoționale dintre piese.) întrupat într-o Hidră ciuntită dar arhicompletă, cu 7 capete autodistructive (și 13 coarne în loc de 10, fiindcă noi funcționăm după altă scriptură). Fiecare cap își înfige colții în gâtul vecin, dar niciunul nu ucide, fiindcă propria supraviețuire depinde de supraviețuirea celorlalți. Nu e nicidecum o mitizare excesivă a unor tineri cu priorități nesănătoase în viață, ci e povestea genezei nesfârșitelor, o călătorie tragică & cu o miză clară: balans. Captura haosului s-a făcut cu sacrificii, cu neîncredere și asmuțiri la beregata celuilalt, cu idei asasinate din fașă & cu un optimism sinucigaș. Au trebuit sincronizate șapte inimi separate de munți, distanțe & idei divergente. Nu știu dacă în toate trupele se construiește o astfel de bulă de hidrogen, gata să facă trupa țăndări, și nici cât de comună e scânteia pasiunii bolnave pentru o direcție stabilă. Am învățat multe lucruri din războiul nostru civil, am ieșit șchiopătând & cu un rânjet dement agățat de față. Acum jeturile de flăcări sunt scuipate în aceeași direcție, iar intenția noastră e să topim anumite granițe care nu ne sunt pe plac. Singura lege inviolabilă e să scrii cu pasiune în sunet. Uită-te la Masha, care a scris cu propriul sânge Khram-ul. Sau la Dillinger, care și-au tapetat scenele cu același sânge. Un sânge cu hematii speciale, frenetice, care vor să evadeze și să se transforme în vibrație & lacrimă, în alt fel de fluid, intangibil & gravat pe tăblița creierului. Iar colții hidrei au săpat după acest sânge. Nesfârșitele sunt primul rod al artezienei-sacrificiu, întrucât Jiana a fost un simplu dans pregătitor. Cu mândria celui învins (căzut) pot spune că nici un necrofag nu a avut prilejul să se înfrupte suficient de distructiv din câmpul nostru de luptă, fie el cioară, muscă sau impresar. Finalul oricărui conflict e dezolant, și nu poți găsi alinare în liniștea sinistră de după, nu îți poți calma inima după o emoție puternică. Așa că hrănim în continuare aparatul cardiac al bestiei, un perpetuum mobile al posibilității muzicale, până când adevărata moarte fizică ne va străpunge solzii. Nici măcar identitatea fizică a hidrei nu pot promite că e imuabilă. Ca oricărei reptile, unele părţi i se mai deteriorează & regenerează. Și tot precum după un șivoi de adrenalină, nu prea pot menține o coerență a gândurilor înșirate. Ce scriu aici are un motor pasional, nu structural. Noi am dus un conflict labirintic, luptele s-au dat pe bâjbâite, în întuneric, așa că nu e de mirare dacă ochii noștri sunt mult prea sensibili la lumină. După atâtea lovituri de pereți & o claustrofobie soră cu eternitatea orice libertate e exponențial mai vastă și mai dulce. Atâta că am rămas cu un vag tic de a da o lovitură de spadă la plesneală. De a fanda și a ne eschiva simultan. Îmi place să cred că am construit incredere muzicală, pe care nu o pot asemui niciunui alt fel de incredere, nici măcar afectivă. Pentru un introvertit ca mine aceasta este o utopie care insistă în a îmi demonstra că nu e doar un miraj trecător.

Acum mă simt gol, deși îmi e foarte clar că acest gol se va umple de câteva ori până la refuz în cursul vieții. Aproape totul e înregistrat, dar încă mai e o muncă sisifică până la finalizarea materialului, începând de la artwork & ordonat și grupat trackuri pt mix & master, până la încercări de strategii de marketing & ce-o mai fi. Iar eu sfârșesc serile rupt de oboseală & incapabil să dorm, prins într-un ruliu neurotic între stări, creierul tremurându-mi de parcă cineva l-a uitat cu pedala de accelerație ruptă și prinsă sub podea. Ca orice traumă post-confrontațională. Pentru mine realității i s-a descusut țesătura. Totul e o melasă onirică.

Andrei O.