Pânda nesfârşită

A doua piesă fără versuri, un aparent instrumental inocent şi probabil antrenant. Totuşi nimic nu e lipsit de semnificaţie. Am stat la pândă în cea mai mare parte a vieţii mele. Am pândit ocazia de a începe să fac muzica pe care îmi plăcea s-o ascult, cu fireasca aspiraţie de a o duce cu un pas mai departe. Toate pândele ontologice mai mari s-au soldat cu magnifice decepţii, prin aşteptarea la nesfârşit după oameni sau circumstanţe, de obicei fiind pus în situaţia de a savura roadele planului înfăptuit abia atunci când ideea şi-a pierdut din avânt. Nesfârşitele au parte de propria lor pândă întinsă pe multiple pânze interlumeşti. Folderul în care sunt versurile albumului se numeşte „the 2k17 plan” (adică e clar că treceam printr-o fază de obsesie cu TDEP atunci când l-am denumit), dar prima piesă care a prins contur, anume chiar Pânda, a luat naştere prin 2014, când scriam cu Ovidiu pentru debutul E-an-na. Şi a ratat milimetric şansa de a fi inclusă pe Jiana. Toate aceste rute ale dezamăgirii muzicale au avut interesanta proprietate de a declanşa exact opusul a ceea ce ar fi de aşteptat. Fiecare mărăciniş, fiecare întârziere a consolidat înverşunarea cu care mi-am dorit să duc la bun sfârşit ceea ce mi-am pus în minte, în ciuda faptului că fiecare pas se simţea ca şi cum ar fi ultimul. În timp ce scriu rândurile astea (dec 2018) mărturisesc că nici acum nu am ieşit din angoasa respectivă, că nu există vreun tunel cu o luminiţă la capăt, ci doar lumini diverse şi bulversante în toate direcţiile, pâlpâind şi orbind, o fiinţă multiplă a dezorientării pe care doar cu un efort sisific o poţi îmblânzi întrucâtva. Despre natura disperării Nesfârşitelor oricum o să revin şi când voi povesti despre Izbândă şi a râvni. Au fost destule bariere şi venite din interior. Ziduri cărora le-am dat târcoale timp de luni de zile, calculând cum aş putea să le sar şi să-mi continui călătoria. Ziduri care ascundeau nume şi concepte, prăpăstii şi mlaştini care au pus beţe în roate armonizării între diverse părţi muzicale. Pe toate le-am lăsat ruine în spate, pe rând, iar în faţă se ivesc altele, demonstrându-mi din nou natura ciclică a timpului. Multe piedici artistice le-am doborât fiindcă am un parc aproape de mine. Un petic de verdeaţă e vital. Chit că nu pentru verdeaţă îi sunt îndatorat, ci pentru întuneric. Pentru plimbările nocturne prin ploaie în Sub Arini, trasee revelatorii la ceasurile singurătăţii, când e frig şi nimeni nu se încumetă să se cufunde în gânduri pe aleile neiluminate. Amintesc una dintre cele mai mari piedici pe care le-am depăşit în acest fel: versurile Mashiarei. Aveam conceptul perfect înfipt în mine, dar cuvintele refuzau să oglindească aceeaşi frumuseţe (& nici în ziua de azi, gata finalizate, nu ştiu dacă pot reflecta ceea ce nu poate fi văzut decât cu inima). Mi-am luat inima în dinţi pe la 1 AM, acompaniat de nişte beri, şi am pornit cu bicicleta pe poteca din pădure, neînzestrată cu vreun felinar. Cu telefonul pornit spre a-mi lumina calea, ţinut într-o poziţie nefirească de o mână contorsionată care ţinea şi ghidonul, am pedalat prin frig până la malul lacului din Dumbrava. Lumina aia călâie nu prea ştia să descrie micile lighioane nocturne care fugeau speriate din faţa mea, neaşteptându-se la prezenţe umane în toiul nopţii. Nu m-am gândit cu teamă la urşi, tigri evadaţi sau alte poveşti năstruşnice din trecutul recent al oraşului, dar un sentiment de nelinişte tot se infiltrează în oase precum o dulceaţă în astfel de situaţii. Iar la malul lacului am dat de o linişte ce nu face parte din lumea aceasta, completarea pe care o căutam de luni de zile. O idee semiconştientă m-a ghidat într-acolo, deşi habar nu aveam ce caut. Versurile trebuiau neapărat scrise în alfabetul nostru, şi în momente care înseamnă ceva. Pe malul opus pâlpâiau în neştire nişte felinare, nehotărâte dacă vremea luminii a trecut, sau ar mai trebui câteva licăre. Iar pe malul meu am reuşit să capturez în nesfârşire cel puţin un moment cu însemnătate.

Nu pot să îmi asum vreun merit pentru sârguinţa asta, fiindcă o consider un automatism parţial, o consecinţă directă a inerţiei. Şi o consecinţă a felului în care văd lucrurile. Cred oarecum în liberul arbitru, dar cred de asemenea că el este doar un minuscul locuitor al unui habitat sigilat şi minuţios planificat, un univers care nu e aleatoriu. Nu cred în coincidenţe, iar empirismul mi-a demonstrat de fiecare dată că există un fel de plan care se va întâmpla indiferent de calea ocolită pe care o luăm datorită unei acţiuni minore, capabilă să modifice nişte ramificaţii ale viitorului. Toate ramificaţiile converg către aceeaşi destinaţie. Nu că nu aş lupta ocazional împotriva universului. Doar că nu ştiu dacă lupta aceasta tot dânsul a pus-o la cale în infinitele-i ticluiri. În infinita-i pândă.

Andrei O.