Dansurile de pe suprafaţa creierului sunt cele mai complexe mişcări pe care le putem contempla. Există stereotipul dihotomiei cerebrale, în care dreapta = artă & visare iar stânga = logică & pragmatism. Nu trebuie să fii neurochirurg ca să-ţi dai seama că e o exagerare hipersimplistă. Dar nu poţi nici nega existenţa a două tabere oarecum similare cu cele amintite mai sus, nu neapărat delimitate fizic foarte clar. Două tabere care uneori îşi jură război etern. Cel puţin în tărtăcuţele unora. Două entităţi care se luptă pentru controlul cetăţii cortex, de la butoanele căreia vor putea manevra întregul viitor al fiinţei care le găzduieşte. E o rivalitate între primordialul instinct de supravieţuire şi probabil mai nou dezvoltata pasiune pentru ceva mai mult, pentru explorarea lumii dincolo de constrângerile de bază ale subzistenţei individului. Am amintit deja în textul despre Aer despre acest impas, despre pragmatism & antimateria sa, aerianismul. Roxana a crezut că piesa e despre sinucidere atunci când i-am arătat versurile. Şi nu e exclus, chit că nu asta era intenţia. Lupta asta are loc la un nivel relativ blând în cei mai mulţi indivizi, o polaritate naturală şi echilibrată ca viaţa să nu devină prea monotonă. Dar mai sunt şi cazuri, nu extraordinar de rare, în care dezechilibrul îşi face simţită prezenţa. În care {{placeholder}} ia gâtul daimonului artistic întru urmărirea ţelului materialist până-n pânzele albe, unde orice reuşită financiară sau ierarhică e singurul lucru relevant. Siropos spus, o sită pe post de recipient al sufletului. Reţeta unei vieţi fără noimă, pe care la un moment dat o să ai dreptul să o regreţi. Nu zic că ar fi rău să urmăreşti bunăstarea ta şi a celor dragi. Dezechilibrul e adevăratul pericol. Probabil acesta e şi cazul mai comun dintre cele două variante de dezechilibru. Nu exclud nici posibilitatea unei treceri violente dintr-un dezechilibru în al doilea. Iar momentan mă gândesc doar la o luptă imaculată între cele două năzuinţe, fără să iau în calcul un scenariu realist, cu factori de influenţă externă.

Aşadar, al doilea caz. Nebunia. Renunţarea la sine (sau, mă rog, la bunăstarea nu exclusiv materială a sinelui) în favoarea a ceea ce poate fi lăsat în urmă. A ceea ce poate impresiona fără a fi necesară o aplicabilitate practică, a ceea ce poate oripila sau rămâne în memorie, în ciuda faptului că nu e neapărat un lucru util. Nu că nu ar fi destule creaţii artistice care ar putea schimba componente ale lumii. Sacrificiul părţii conservatoare devine un ritual necesar pentru obţinerea unui rezultat artistic tinzând spre impecabil, iar ruperea de real hrăneşte un cerc vicios, o spirală descendentă spre cotloanele cele mai tulburi ale minţii. Iar în locurile cele mai adânci vei găsi pietre preţioase. Şi le vei confunda strălucirea cu cea a soarelui, pe care de mult nu l-ai mai văzut, renunţând la el pentru viaţa subterană. Iar pietrele alea vor fi neşlefuite. Îţi va fi greu să le scoţi. Îţi va fi foarte greu să le mai şi cari spre suprafaţă. Asta dacă nu te intoxici cu dioxid de carbon şi rămâi în burta tenebroasă a Geei.

Cumva pare logic că dualismul acesta e singura stare de stabilitate, iar moartea uneia dintre părţi ar duce la moartea celeilalte.

Nu aş fi crezut în lupta acerbă

dintre felina ce-şi ascute ghearele pe mintea mea

şi toate păsările care i-au mestecat mâncarea.

Fiecare dintre cele două tabere are o proprietate indirect autodistructivă unică. Deşi menadele creierului îşi practică politica electorală pe resursele tale, tu ai datoria de a nu uita că vieţuieşti într-un imperiu dimonarhic, şi oricât ai favoriza una dintre tabere, trebuie întotdeauna să iei aminte şi la cealaltă. Altminteri haos, boli şi războaie îţi vor năpădi regatul. Iar degradarea asta are puterea de a afecta şi imperiile vecine, apropiate de tine. În timpul păcii se vor duce bătălii minore sau mai însemnate sub piele, pe care povestea lor va fi înscrisă. În acestea vei afla că a pierde este, paradoxal, a câştiga, deşi nu ceea ce ţi-ai propus iniţial. Că ruşinea e biruinţa. Vei cunoaşte letargia învingătorului şi libertatea înfrântului. Fiecare se întreabă cum i-ar şade în pielea celuilalt, dacă viaţa ar fi mai bună, dacă făgaşul lucrurilor ar fi mai favorabil. Nebunia autodistructivă are calitatea, în doze aproape moderate, de a curăţa, de a aduce aer nou în propria suflare, şi de a beneficia de experienţa a două fiinţe total opuse sub aceeaşi piele. Deşi te împinge de pe vârf, ea îţi şi suceşte într-atâta perspectiva încât susul şi josul nu mai sunt puncte fixe, iar astfel vedea-vom că din hău poţi doar să urci.

Andrei O.