Am ajuns şi la specific, la autocondiţionare, la suma mai mică, dar fără dubiu importantă. Planeta. Planeta asta. Unica pe care ştim să punem piciorul. Nu-s eu prea mare naţionalist, şi nici nu ştiu cât de planetist aş fi dacă mâine am avea 218 alte alternative geoide pe care să putem vieţui. Dar frumuseţea e peste tot, iar frumuseţea trebuie preţuită. Rău altuia să nu îi facem. Ţin la ce are frumos şi ţara, ţin la ce are frumos şi planeta. Ţin la mai multe aspecte decât îmi place să admit. Ţin şi la respect. Cred că am putea găsi o calea de a vieţui şi fără atâta genocid împotriva altor specii. Împotriva lucrurilor care nu vieţuiesc, dar în care totuşi rezidă frumuseţe şi speranţa vieţii. Cred în magia ecosistemelor şi a peisajelor, în tihna valurilor nepictate de petrol şi pânze de plastic. În schelete de pescăruşi care nu dau la iveală mormane de plastic. În animale care mor liniştite, din cauze mai puţin sintetice. În oameni care plâng după cineva drag, nu după casa luată de viitura ce a urmat defrişării pe care au îngăduit-o. Nu mă consider tocmai un optimist incurabil, dar nişte oameni extraordinar de respectabili mi-au insuflat întrucâtva această direcţie, & întrucâtva o urmez cu drag.

Incurabil sunt, în schimb, în a-mi enerva prietenii.

– “Ridică mucul ăla de ţigară de pe jos”

– “Nu mai arunca pe geam”

– Sau pur şi simplu spunând „Fiecare gest al nostru”

De la un moment dat funcţionează. Şi dacă nu i-am pierdut până în acel moment, poate chiar am făcut un minuscul bine fără a sacrifica ceva la schimb. La fel şi cu enervantele corecturi gramaticale, dar asta e altă poveste, poate pentru metadata altui album.

Scopul meu nu e să fac pe nimeni să se simtă prost. Dar sper să schimb un minuscul fir din mănunchiul ăsta de 7,5 miliarde, să colorez un filament cu alte culori, care poate nu dăunează retinei din ochiul cel mare într-atâta.

Oricum de când am fost în Nepal am constatat că ţara noastră o duce totuşi bine la capitolul gunoiului aruncat aiurea pe oriunde se poate. Dar asta nu e o scuză. Nu înseamnă că în delta X nu vom fi şi noi la fel, sau chiar într-un stadiu mai deplorabil. Gesturile proaste şi dăunătoare pot fi adesea evitate. Noroc sau păcat că-s introvertit, iar pe stradă nu prea cert aproape niciodată ghiolbani sau cucoane când văd asta. De multe ori mi-am impus să o fac, dar de unele limite probabil nu treci, orice ar fi.

Între timp speciile ne dispar, noi consumăm tot ce ni se bagă pe gât, şi nici nu prea ştim ce alternative avem, dacă chiar se trezeşte totuşi flăcăruia deasupra căreia scrie “nu-i bine”. Suntem noi suveranii pământului? Mă rog, Biblia o fi zicând că da, dar după ea se ghidează mai puţin de o pătrime din populaţia globului, probabil în van. Plus că e mai uşor să latri despre schimbare decât să pui mâna să contribui. Deja regurgitez ce ştie toată lumea de pe internet. Nu vreau să pozez în modelul de urmat, că nici cu ale mele contribuţii nu mă pot mândri. Vorbesc despre astfel de lucruri, fac muzici despre astfel de lucruri, am ajutat multe animăluţe sau oameni care sunt dedicaţi acestei cauze la nevoie, iar la plantat copaci am fost o singură dată. Cu siguranţă puteam face de zece ori mai mult. Încerc să reciclez, deşi la noi în urbe se varsă conţinutul containerelor în acelaşi camion, fără vreo delimitare, la grămadă. Dacă primesc sesizări, aburesc despre cum le selectează ei ulterior, la centrul de colectare. În fine, îşi face Kafka simţită prezenţa şi aici, în treburile pragmatice, nu doar în birocraţie.

Deşi am spus cu gura mea că noi înşine suntem schimbarea, nu-mi permit să cred într-o schimbare majoră. Poate sunt eu orb şi nu văd că suportul vieţii în sine se schimbă cu totul. Că trecem complet în virtual, sau în alt fel de container controlabil, unde condiţiile de trai se pot programa şi îmbunătăţi semnificativ, unde toate aceste aspecte negative pe care acum le disec se pot extirpa direct din cod. Nu ştie nimeni ce ţese universul, nu ştiu dacă o face conştient, dar ţesătura sa are o direcţie clară, mai mult sau mai puţin descifrabilă de noi, muritorii.

Sper ca această mică exegeză să fie acel cuvânt urât caligrafiat în epitaf, sau mai bine zis opusul cuvântului urât, sau caligrafiat chiar din timp undeva unde să-şi facă simţită prezenţa, iar epitaful să-l împingă pe mai târziu. Timp de distrus mai este, planetă de distrus mai este. Poate ne hotărâm să facem şi altceva.

Andrei O.