Nici nu ştiu cum aş putea cuprinde sentimentul ăsta. Cred că e ultima piesă căreia i-am finalizat conceptul, pe la sfârşitul verii lui 2018. După ani de plimbări în stânga şi în dreapta ajungi să fii de-a dreptul uimit de resursele infinite cu care poate jongla actul călătoriei. Atât cea mică/locală & repetitivă, cât şi cea unică & întinsă pe o distanţă greu de cuprins mental au înţelesurile lor, cu pilde, cu sfârşire fizică; o veritabilă frângere. E o boală care odată contractată nu te mai lasă în pace. Tocmai de aceea perioadele lungi în care rămâi mai apoi acasă te aduc la limita suportabilului, şi ajungi să constaţi că nu mai ştii să trăieşti static, nu mai ai stare să rămâi într-un singur loc, oricât de frumos ar fi acesta. Adică munţii Sibiului văzuţi în plina lor splendoare nu-s tocmai cea mai dezolantă şi plictisitoare stepă golită de conţinut. Călătoria nu e niciodată în exclusivitate fizică. Nu suntem configuraţi să o percepem, dar fiecare deplasare reprezintă o schimbare de raport fizic între călător şi toate fiinţele şi simţirile emanate de acestea, trecerea pe lângă oameni muribunzi, pe lângă oameni fericiţi, pe lângă oameni care în acele momente se descoperă pentru prima oară. Iar cu un dram de noroc, nu doar pe lângă. Posibilităţile drumurilor intersectate sunt prea multe pentru a fi calculate, şi tot au o orânduire intrinsecă şi momentan nedesluşită de noi. Totu-i aranjat încât paşii migraţiei să aibă minim un sens (mai mult sau mai puţin mistic). Cu fiecare pas, un firicel de spirit al locului se încolăceşte pe şira spinării, şi ne schimbă alcătuirea pentru totdeauna.

Cu cât eşti mai departe de casă & cu cât e mai diferit locul în care ai ajuns, cu atât mai stranie şi evidentă e prezenţa noului spirit în propriul trup. Cazul cel mai evident pentru mine până acum a fost, evident, călătoria în Nepal. Puteam să mă pregătesc ani de zile, şi tot nu aş fi avut cum să nu fiu surprins de o diferenţă infinită în gândire, în abordare a vieţii, literalmente în aerul respirat. E un sentiment atât de straniu încât te duce într-un fel de stare infantilă, de bebeluş, în care eşti din nou extraordinar de receptiv la stimulii înconjurători şi înveţi totul de zeci de ori mai repede decât în condiţii obişnuite. Înveţi din nou să faci paşi şi să clasifici sunete, să citeşti priviri. Înveţi mirosul unui loc în care ai petrecut o fracţiune absolut nesemnificativă din propria viaţă, iar modelele subcutanate ale lumii lui metafizice ţi se tatuează subtil pe scalp. Pentru mine legătura cu suflul e importantă, aşa cum am mai precizat. Aşa că destul de des mă trezesc că, atunci când ajung într-un loc nou, îmi cumpăr un fluier relativ ieftin, cât de bun îmi pot permite. Chit că mai am acasă zece acordate în aceeaşi tonalitate. E un fel de schimb, întrucât prin instrumentele astea trece acum aer de-al meu, de-acasă, cu sunete de-ale mele, din casa etern modificată a scalpului meu. Un ritual intim de pe urma căruia eu câştig, şi am speranţa că şi spiritul locului se alege cu ceva mulţumitor.

Uneori spiritele astea ale locului au nişte rezonanţe atât de puternice încât le simţi chiar dacă nu ai ajuns niciodată în toposul lor fizic, în prezenţa lor originară (rezultate ferice al conexiunii globale la internet, fireşte). Şi tind să cred că fiecare fiinţă e calibrată să rezoneze într-un anume fel, la anumite spirite. În cazul meu, primul de care să am cunoştinţă a fost fără îndoială cel rusesc. Sigur, aici vorbesc de spirite cu orientare sonoră, dar cred că generalizarea mea se poate referi şi la alte subiecte senzoriale legate de o astfel de entitate. Are loc o epifanie atunci când constaţi că nu e doar o trupă de care te-ai îndrăgostit, ci că e vorba de un curent, de o “şcoală”. Nu am realizat acest lucru atunci când am fost complet acaparat de briza slav-altaică a ruşilor păgâni (briză pe care dacă aş numi-o “folk metal” aş nedreptăţi-o îngrozitor), deoarece era un sentiment mult prea intens ca să realizez ce se întâmplă şi să îl pot analiza la rece, chirurgical. Am făcut acest lucru abia descoperind un al doilea spirit… pe cel chilean. În 2008 sau 2009 descopeream Mar de Grises, o trupă care şi-a lăsat o amprentă monumentală pe felul în care percep muzica, o trupă care a scos din ţâţâni uşa pe care scria “doom metal”, a pictat-o şi sculptat-o într-o formă extraterestră şi apoi i-a dat foc într-un ritual cu arome şi fumuri toxice. Entitatea în cauză a lansat doar trei albume înainte să dispară de pe faţa pământului, înainte să redevină câţiva muzicieni separaţi şi cu aspiraţii diferenţiate. Trei albume de la care încă învăţ. Iar alături de ei mai sunt alte două trupe din Chile care m-au făcut să conturez ideea asta de spirit al locului: Uaral & Imbaru. E o teorie mai mult bazată pe o certitudine instinctivă decât pe fapte concrete şi demonstrabile, întrucât, deşi simt elementul comun pe care le au entităţile astea, simt suflul ăla care mă convinge că pe fâşia aia seismică mişună ceva viu, cuibărindu-se în inimile oamenilor, nu pot să îi desluşesc forma & să îi descriu conţinutul. E o fiinţă fără conştiinţă, care probabil intră în pământ atunci când o priveşti direct, iar ca să o invoci trebuie să priveşti lăuntric, să pregăteşti un pat cald din cele mai intense gânduri şi simţiri, un pat de bucurii şi sângele cel mai negru, din cele mai liniştitoare îmbrăţişări & cea mai cruntă deznădejde. Am convingerea că mai sunt nenumărate cu care aş vibra în tandem. Până şi România are un astfel de spirit, nu am cum să mă îndoiesc de asta. Şi e atât de fragmentat, apărând în cele mai neaşteptate cotloane, încât ar putea lesne înşela observatorul făcându-l să creadă că frânturile nu au nicio legătură între ele. Mai devreme sau mai târziu o să plec în căutarea unor astfel de spirite.  În prezent se conturează în mintea mea ideea unei entităţi iraniene care mă acaparează încet şi sigur într-o îmbrăţişare letală şi dulce, căreia nu am cum & nu intenţionez să îi rezist. Nebunia asta cu muzica are şi o rădăcină în răbdarea de a face paşi mulţi (şi în a sta mult pe loc, aşteptând).

Ca o oglindă, pot adăuga acest paragraf (scris cu luni de zile mai târziu, anume pe 28 mai), că nu doar sfârşirea în termeni compoziţionali a fost înhăţată de acestă piesă, ci şi sfârşirea tehnică, în ceea ce priveşte înregistrările şi mix-ul. În călătoria aceasta am dezvoltat o mică latură de colecţionar de spirite, spirite muzicale pe care le preţuiesc şi a căror esenţă am vrut să rămână încrustată în aerul vibrat de „Nesfârşite“. Specific, pentru această piesă s-au alăturat două muziciene aflate la o treime de planetă distanţă una de cealaltă, şi pe care le respect întru totul: Michalina Malisz din Eluveitie & Archy Jay (The Snake Charmer). Cu Archy am făcut cunoştinţă prin 2014 datorită pasiunii comune pentru cimpoi (ba chiar am şi colaborat pe când eram amândoi la început de drum). De atunci a străbătut cale lungă, lucru de care sunt şi eu foarte mândru. Cu toate acestea, eu am ales să însuşesc muzicii noastre o altfel de bucăţică din identitatea ei artistică, şi anume o bucăţică vocală (ştiind că, pentru ea, înaintea cimpoiului a fost vocea). Chiar m-am bucurat auzind că i-am retrezit în acest fel o plăcere muzicală secundară, uitată de vreo opt ani de zile. Şi pe Michalina am dus-o pe nişte poteci aspre & greu accesibile, dar pe care le-a traversat ca şi cum ar fi fost pavate cu cele mai netede pietre. Schimbările constante de măsuri impare n-au fost nicidecum o piedică, iar Hurdy-Gurdy-ul ei a invocat o dimensiune muzicală cu a cărei idee cochetam de destul de mult timp. În fine, nu pot să nu revin la ideea optimismului şi a înfrângerii, a versurilor indiene care încurajează spiritul să nu cedeze, a nervilor întinşi la maxim pentru buna încheiere a ciclului Nesfârşitelor. La liniştea din ochiul frângerii şi la cum înregistrările piesei s-au terminat tocmai ieri, în ziua în care un simbol al nedreptăţii din ţara noastră s-a năruit în mod irecuperabil. Sunt semne şi semne pe care universul le îmbină, iar noi avem alegerea de a le ignora sau nu. Nu ăsta e firul povestirii, ci e doar o apariţie episodică într-o ţesătură foarte densă de evenimente şi trăiri. Pentru mine 28 mai e o dată infinit de importantă, despre o persoană plecată, dar nicidecum uitată. Un punct de încheiere şi de început a cercului nesfârşit, un punct de unde ne putem adăpa cu speranţă în faţa (în)frângerii, sau unde (ne) frângem [cercul] pentru a redefini irecognoscibil colecţia propriilor nesfârşite.

Andrei O.