N-am înţeles nici eu. Am încercat să trasez un deget peste funia nodului gordian care alcătuieşte omul modern în forma sa plurală. Să testez în câte secunde mă pierd în toate permutările evolutive care ne-au transformat într-un multivers complex şi impredictibil, dincolo de orice necesitate primară. Fiecare om e un univers, un set de legi mai mult sau mai puţin clare, din care se poate alcătui un sistem cât de cât coerent & omogen. Până încep universurile să se întâlnească, ciocnească & contopească. Până la impactul care lasă bucăţi din altul înfipte în tine, şi cioburi din tine pierdute pe vecie în patul minţii altora. Ajungem astfel nişte fiinţe care se află simultan în locuri multiple, nesigure dacă există comunicare între părţile separate. O derivă ubicuă pentru un miez din ce în ce mai dezvelit & solitar. În acelaşi timp suntem şi o fiinţă alcătuită, agregată într-un singur loc, unde părţi de diverse culori se cuibăresc în jurul miezului, iar o diversitate enormă construieşte un nou multivers, imprevizibilul întrupat & indecisul sfâşietor. Ăsta e rezultatul miilor de ani de input la un nivel relativ mai mare decât cel pentru care am fost programaţi evolutiv. Civilizaţia ne-a deschis uşi către cunoaşterea superioară, iar noi am reuşit să acumulăm & să acumulăm, până am prăjit iremediabil circuitele. Sub craniul fiecăruia e o baltă care s-a strâns din milenii de cascade, aşadar o oglindă cu densitate de necuprins. O oglindă ce exercită o presiune parietală gigantică, făcând din capetele noastre vulcani instabili, gata de o erupţie de gradul 8. 

Am încercat să reprezint şi grafic această sinergie, de unde şi ascensiunea de la un input i de o anumită dimensiune, la un output O mai mare decât suma elementelor, o ciclicitate nesfârşită & auto-reproducătoare. Obţinem un efect fluture peste o perioadă de timp, cu a cărui curgere totul devine mai haotic, mai lipsit de sens, & în acelaşi timp, strălucitor şi uluitor pentru privire, greu de definit. Iota pe care nu o înţelegem din alcătuirea fiinţei nici măcar nu se opreşte acolo, ci continuiă cu o altă parte ocultă, o coadă, o excrescenţă pe silaba ritualică IO. Un memento al faptului că nicio dualitate nu poate exista în forma ei pură, că întotdeauna vor exista aspecte minore şi ascunse care modifică perfecţiunea în ceva real, poate chiar apropiat de perfecţiune, dar în niciun caz perfect. Un cancer al sferei, pentru a-i împiedica rostogolirea omogenă prin eter. Pe lângă silaba antică IO, mai avem încă o micro-mantră, şi anume OM. Alăturarea celor două construiesc conştientizarea existenţei, a masei invizibile de necunoscut pe care am încercat să o văd cu ce ochi am la dispoziţie. Lăsând pentru o secundă elucubraţiile mele aproape hieratice, menţionez că în copilărie aveam (deşi destul de rar) parte de clipe de reverie, de un fel de solipsism personal, în care mă blocam, realizând că sunt în propriu meu trup, & că totul e infinit de diferit faţă de orice altceva, de oricare altă existenţă cu suflare. Ceea ce am scris aici nici măcar nu începe să descrie felul în care se simţeau clipele alea. Nu exista vreo bucrie sau vreo tristeţe din cauza asta, ci doar o mirare neţărmurită, de care nu am scăpat niciodată. Singurul lucru care m-a salvat de la un colaps total sub această greutate informaţională e proprietatea receptorilor noştri cognitivi de a se toci când sunt expuşi aceloraşi stimuli în repetate rânduri.

Ideea de bază că fiecare avem o realitate proprie ne face, precum pomenea Lovecraft într-o povestioară de-a sa (dacă nu mă înşală memoria), slightly out of phase with reality. Defazaţi faţă de realitatea celorlalte entităţi vii care trec pe lângă noi. Astfel există şansa ca nici adevărurile noastre să no coincidă întru totul. Mă duce puţin cu gândul şi la susţinerea unui scriitor (sau vrăjitor) din Statele Unite, care spune că există două tipuri de adevăr: micile adevăruri, ale căror opusuri sunt incontestabil false, şi marile adevăruri, ale căror opusuri sunt la fel de adevărate ca ele înseşi. Conform raportului dintre fiinţe, modificat constant prin mişcare şi defazare, ajungem la un întreg spectru de validitate a unui adevăr între doi oameni. De ceva vreme se poate spune că sunt relativ pasionat de poliritmi, iar în consecinţă am încercat să îi studiez şi să îi înţeleg mai bine, să mi-i însuşesc ca pe ceva mai natural decât entităţile stranii sub forma cărora se prezintă la prima întâlnire. O proprietate asociabilă, cred eu, discuţiei de faţă este cea a defazării pe care o întâlnim la poliritmii de forma n:n+1 (sau invers, evident). Ca în cazul oricărui poliritm, primul puls e simultan pentru ambele şablaone ritmice, iar apoi fiecare merge pe drumul său până la completarea ciclului. În cazul acestei forme particulare, observăm cum depărtarea e minusculă la început. Doar o uşoară sacadare există între bătăile din setul doi, dar care apoi devine o distanţă tot mai lesne de observat pe măsură ce timpul curge. Până la mijlocul ciclului, unde chiar se inversează raportul între bătăi, şi ele se apropie din nou una de cealaltă, urmând să se unească la final de ciclu, precum am specificat. Nu pot să nu văd cele ouă traiectorii ca pe nişte puncte de vedere diferite, dar totuşi unite de un ţel şi o finalitate comună. Adevăruri speicifice, care poate chiar se contrazic în cea mai marte parte a călătoriei, dar care urmăresc şi îndeplinesc invariabil acelaşi ţel. Dau aici exemplul rapid al lui David Bruce Composer, cu poliritmul de 9:8, unde imediat se observă tranziţia, iar “adevărurile” nu prea pot rămâne în aceeaşi stare pentru multă vreme.

În schimb, dacă ne uităm la aceeaşi formulă, dar la o scară mult mai mare (în speţă 99:100, cum a făcut Shawn Crowder), observăm cum cele două adevăruri sunt aproape identice pentru o mai mare parte a drumului efectuat, deşi, automat, şi divergenţa & opoziţia lor va dura mai mult. Şi asta doar între două ritmuri stabile.

Andrei O.