Aici nu e mult de scris. Călătoria pomenită m-a înfrânt, m-a adus la capătul lumii, iar de aici nu pot decât să privesc într-un vid interminabil, în care se amestecă toate fricile şi durerile, în care văd cum tot ce e sfânt pentru mine navighează către margine, depărtându-se ca şi cum am fi polii identici ai unui magnet. Aici nici o limbă inventată sau nu nu poate cuprinde ceea ce e de simţit.

Aici realizezi importanţa aplauzelor dinspre pustiu.

Aici nici o mână nu o să o strângă pe a mea, şi nici un glas nu o să răspundă liniştitor.

Aici grijile nu or să-mi mai pătrundă afară din craniu, fiindcă acesta a împietrit.

Aici e un moment care probabil încă nu s-a întâmplat, dar ecourile lui transcend orice ocrotire ar fi încercat să îmi ofere alcătuirea temporală a universului.

Aici grămăjoare de oase se ciocnesc de vânt şi scot sunete pline de vină.

Aici picioarele îmi vor fi acoperite de melci migrând dinspre ţărm spre fundul mării, gălăgioşi şi solemni, purtând pe cochiliile lor însemnele tuturor poeţilor care nu au învăţat să scrie şi desenele tuturor orbilor lipsiţi de mâini şi sângele din mâinile tuturor muzicienilor care au refuzat viaţa şi sângele tuturor muzicienilor care au îmbrăţişat viaţa şi ultimele fraze pe care nu voi fi apucat să ţi le spun, mâncate de grabă şi învechire, poticnite de emoţie, înţesate cu dezacorduri şi idei slab articulate. Sub zeama lor mi se va scurge pielea picioarelor, către oceanul fumuriu în care altceva se coace.

Aici nu va mai fi nimeni să ofteze “sa’sind”.

Andrei O.